Triunghiul dramatic, Victimă - Persecutor - Salvator

GabR R
Jun 24
3 min read

Când familia devine o scenă de teatru emoțional

În unele familii/grupuri de prieteni/colegi , dinamica relațiilor este atât de repetitivă și previzibilă încât seamănă cu o piesă de teatru, în care fiecare membru pare să joace mereu același rol: victima, persecutorul și salvatorul. Această configurație, numită Triunghiul Dramatic, a fost descrisă de psihologul Stephen Karpman și rămâne, și astăzi, una dintre cele mai utile chei de lectură pentru relațiile tensionate și dezechilibrate.

Deși pare o simplă schemă teoretică, triunghiul dramatic este, de fapt, o realitate dureroasă trăită de mulți oameni — mai ales în cadrul familiei, unde loialitatea, rușinea și vinovăția sunt adesea confundate cu iubirea.

Cele trei roluri — o privire mai profundă

Victima este cea care simte că nu are control asupra propriei vieți. Trăiește cu impresia că lucrurile „i se întâmplă” și că e mereu nedreptățită de ceilalți. Se agață adesea de trecut, de suferințele trăite, și caută alinare mai degrabă în compasiunea celorlalți decât în soluții. Paradoxal, acest rol poate deveni o identitate confortabilă: în postura de victimă, nu trebuie să-ți asumi responsabilitatea pentru schimbare — poți aștepta ca alții să te salveze sau să se schimbe pentru tine.

Persecutorul este cel perceput ca fiind vinovatul: cel care a greșit, care rănește sau provoacă durere. Poate fi autoritar, critic, rece sau distant. Uneori chiar este abuziv, alteori este pur și simplu proiectat în acest rol de către victimă. În realitate, persecutorul nu este mereu conștient de puterea (sau frica) pe care o generează, dar în dinamica triunghiului, el devine ținta frustrărilor și a neputinței celorlalți.

Salvatorul este, la suprafață, „eroul”. Este cel care intervine, care „face pace”, care ascultă și repară. Pare generos, empatic, plin de bune intenții. Dar, la un nivel mai profund, salvatorul este prins într-o nevoie compulsivă de a fi necesar. Își construiește valoarea prin suferința celorlalți și ajunge să aibă o identitate bazată pe ideea că trebuie mereu „să rezolve” ceva sau pe cineva. Salvatorul se neglijează pe sine, evită propriile emoții și, fără să-și dea seama, contribuie la menținerea celorlalți în starea de dependență.

Aceste roluri nu sunt fixe. O victimă poate deveni persecutor, salvatorul poate deveni victima, iar jocul continuă, uneori, o viață întreagă.

Victima și salvatorul – o relație de dependență

La suprafață, relația dintre victimă și salvator pare una de ajutor. Dar, în profunzime, ea este o formă de co-dependență emoțională. Salvatorul are nevoie de o victimă pentru a-și justifica existența în relație. Se simte valoros doar atâta timp cât „ajută”. Victima, la rândul ei, se agață de salvator pentru a evita asumarea propriei puteri și responsabilități.

Rezultatul? O relație blocată:

Salvatorul nu rezolvă cu adevărat problema victimei, pentru că o tratează mereu ca pe o ființă neputincioasă.
Victima nu se transformă, pentru că nu e pusă în poziția de a face alegeri sau de a crește.
Iar relația devine o buclă de resemnare și epuizare emoțională, nu de vindecare.

Ce este și mai subtil: salvatorul ajunge, fără să vrea, să mențină victima în starea de victimă. Pentru că atâta vreme cât el există ca sprijin permanent, nu există niciun impuls real de schimbare. Ajutorul devine o formă de control mascat — iar „grija” se transformă în captivitate emoțională.

Cum se rupe lanțul — fără vină

Cei care joacă rolul de salvator simt adesea o vină enormă când încearcă să se retragă. Îi e teamă că va părea egoist, rece, nepăsător. Dar ieșirea din acest joc nu este un act de abandon — ci unul de claritate și maturizare relațională.

Câteva idei care pot ajuta:

Poți fi alături de cineva fără să preiei întreaga povară a vieții lui.
Oferi cu adevărat sprijin doar când încurajezi autonomia, nu dependența.
Relațiile sănătoase nu cer sacrificiu de sine, ci limite clare, empatie și responsabilitate împărțită.
A-ți proteja propria energie nu e egoism, ci condiția de bază pentru a putea iubi fără a te anula.

Ieșirea din roluri

Primul pas este conștientizarea: a înțelege că aceste roluri nu sunt identitatea noastră. Sunt doar forme învățate de a supraviețui în relații în care altfel n-am fi știut cum să rămânem.

Al doilea pas este alegerea de a nu mai juca.